Alexandru Găncean, ultimul veteran de război din județul Bistrița-Năsăud, s-a stins din viață la venerabila vârstă de 105 ani, urmând să împlinească 106 ani în luna februarie. Odată cu dispariția sa, se închide definitiv un capitol de istorie vie al județului, iar memoria celui de-al Al Doilea Război Mondial rămâne mai săracă cu încă un martor direct.
Alexandru Găncean a fost un om simplu, legat de muncile câmpului și de biserică, un țăran român în adevăratul sens al cuvântului, care a purtat în tăcere povara unor ani de suferință greu de imaginat. În spatele palmelor bătătorite și al ridurilor adâncite de timp s-a ascuns o poveste de curaj, hotărâre și dragoste de patrie, trăită fără ostentație, cu modestia specifică unei generații care a știut să sufere fără să se plângă.
Născut la 17 februarie 1920, în localitatea Negrilești, viața sa a fost marcată de frământările dramatice ale secolului XX. Între anii 1942 și 1944 a fost concentrat în armata ungară, ca pușcaș infanterist, participând la războiul antisovietic. Cea mai grea perioadă a existenței sale a început în 1944, când a fost luat prizonier de război de către trupele sovietice și deportat în Donbas, unde a fost obligat să muncească în minele de cărbune, în condiții inumane, sub supraveghere armată permanentă.
Foametea, epuizarea fizică și umilința au fost realități cotidiene, îndurate cu o tărie sufletească rar întâlnită. Dorința de a se întoarce acasă, la familie și la pământul natal, i-a dat puterea să supraviețuiască. După ani de prizonierat, s-a întors în România pe jos, traversând inclusiv înot râul Tisa, într-un drum al disperării, dar și al speranței că va putea trăi din nou printre cei dragi.
Reprezentanții Asociația Militarilor Veterani și Veteranilor cu Dizabilități Bistrița au amintit că Alexandru Găncean a vorbit mereu cu modestie despre război, evocând doar frânturi de amintiri – podețul păzit de santinele, înaintarea printre sălcii și tranșee, iarna grea de la Cotul Donului sau momentul capturării la coborârea din tren – suficiente însă pentru a înțelege dimensiunea sacrificiului trăit de generația sa.
Întors în țară la 22 octombrie 1948, a contribuit la reconstrucția României, muncind cu cinste în mai multe întreprinderi, printre care Întreprinderea de Construcții Hunedoara și Drumuri și Poduri Bistrița. S-a pensionat în anul 1982, iar pentru suferințele și sacrificiile îndurate în anii de prizonierat i-au fost recunoscute meritele prin înaintări succesive în grad, culminând cu cel de locotenent.
Ultimii 20 de ani din viață și i-a petrecut în localitatea Uriu, aproape de familie și de comunitate. Plecarea lui Alexandru Găncean lasă în urmă nu doar doliul celor care l-au cunoscut, ci și obligația morală de a păstra vie memoria unei generații care a luptat, a suferit și s-a sacrificat pentru ca această țară să existe.
