Băi lume, mă mănâncă în taste să scriu de nervi și de râs, că altfel face buba-n creieri. Am auzit că dom’ președinte Nicușor Dan, întrebat dacă a dat vreodată șpagă, a zis cu un zâmbet de miel rătăcit prin Palat: „Nu îmi aduc aminte”. Apoi a râs, probabil de prostia noastră că l-am întrebat.
Păi bine, bă Nicușorică, cum dracu’ să nu-ți aduci aminte dacă ai dat șpagă? Asta nu-i ca și cum ai uitat unde ți-ai pus oja de unghii sau dacă ai închis poarta la găini. E șpaga, bre! Adică valuta națională neoficială, legătura dintre stat și cetățean, dar mai ales între portofel și pixul funcționarului.
Dar, hei, nu-i singur. Avem și restul trupei! Dragoș Anastasiu, fost vicepremier, a venit și el cu teoria șpăgii – să crape pixul de la primărie! Cică e șpagă de supraviețuire și șpagă de îmbogățire. A lui a fost de supraviețuire, zice el cu glas tremurat, ca o văduvă de primar uitată de pensie. Măi, să-l pupi pe chelie, nu alta! Câtă sinceritate! Aproape că-ți vine să-i dai și tu ceva, de compasiune…
Și cum la noi, dacă nu iese comedia din doi, vine și-al treilea actor: Ilie Bolojan. El zice că în anii ’90, când vindea și el, ca orice om serios, ceva prin București, poliția te oprea „așa, de control”, și trebuia să rezolvi „prietenește”. Prietenește, adică dai o sticlă, o 50.000, o juma’ de salam… și hop, ai trecut de controlul de frontieră de pe DN1.
Da’ Nicușor, băiat fin, el n-a dat. Sau poate a dat, da’ a uitat. Așa e când trăiești în bule de oxigen, cu nasul în teorii și cu gândul la trotuare drepte și tramvaie metafizice.
Și să fim serioși – în România dacă zici că n-ai dat niciodată șpagă, e ca și cum ai zice că n-ai mâncat niciodată slană cu ceapă sau că n-ai văzut „Las Fierbinți”. Ori minți, ori n-ai trăit printre oameni.
Adevărul e unul singur, bre: toți au dat, dar când ajung sus, le vine o amnezie de zici că au fost crescuți în Elveția, nu în Voluntari. N-au fost la doctor, n-au dat la școală, n-au pus „o cafea” pe masa de la Primărie. Ei au trecut ca îngerii prin viață. Numai noi, proștii, am cotizat de frică, de nevoie sau de rușine.
Concluzia? Simplă: dacă vrei să scapi în România de o întrebare incomodă, fă ca Nicușor: râzi și zici că nu-ți aduci aminte. Dacă merge la Cotroceni, merge și la birt.
Hai noroc și să nu uităm nici noi ce (n-)au uitat ei.
Cu respect Yo! Poza e dă pă net. Am uitat de unde.
„Nu-mi aduc aminte, bre”
