M-am plimbat aseară printr-un oraș mort. Am mers dintr-un capăt la altul trecând prin centru și de curiozitate am numărat oamenii pe care i-am întâlnit pe stradă. Totalul a fost de 75 de persoane într-un oraș de 60 000 de locuitori, fără satele din jur. Era cumva de așteptat avand in vedere ca Bistrița a fost declarată de curând unul din cele mai sărace orașe reședință de județ din țară (PIB sub 1 procent) și asta se simte de mulți ani.
E imposibil să nu te întrebi cum naiba am ajuns aici și ce-i de făcut, iar înainte să îmi spuneți că nu e treaba mea, vă spun eu că asta e treaba fiecărui om care și-a plătit taxele la zi și care se uită oftând în coșul lui de cumpărături.
Există zeci de programe AI în care poți introduce date statistice și indicatori economici ai unui oras, iar apoi poți pune ce fel de întrebări vrei. Răspunsurile vin în câteva minute și chiar dacă rezultatele obținute sunt aproximative, ele nu sunt departe de adevăr.
După ce am introdus toate sursele de date statistice pe care le știam, împreună cu cateva detalii de identificare ale orașului nostru, am pus întrebarea: „Ce ar trebui făcut ca nivelul de trai al locuitorilor din Bistrița să crească?”
Booom!
„Pentru creșterea nivelului de trai în orașul Bistrița, fără satele aferente, numărul persoanelor care muncesc trebuie să crească cu minim 1000” – „De la acest număr în sus, orașul Bistrița poate deveni prosper și puterea de cumpărare va crește.”
M-am crucit, deci suntem pe minus o mie (-1000) de locuitori apți și buni de muncă, iar abia de acolo în sus putem să zicem că trecem pe plus (+).
Deci putem noi să facem 100 de pasaje de subtraversare și 400 de piste de biciclete, că tot în sărăcie stăm, iar starea asta se accentueaza in fiecare zi. Așa că targetul cel mai important al orașului ăsta este sa atragem minim 1000 de oameni noi, care să muncească și să trăiască aici, iar dacă vor veni cu familiile, e și mai bine.
În mod normal, oriunde în Vestul Europei, când a fost vorba de o comunitate și de progresul ei, toți cei interesați s-au strâns împreună și au pus pe masă toate ideile și experiența lor pentru progresul acelei comunități.
Am văzut asta în Irlanda și i-am admirat, însă treaba asta la noi se face în campaniile electorale, iar oamenilor li se cere să-l aleagă pe cel mai bun. Apoi, timp de 4 ani, toată creativitatea celor care au pierdut se concentrează pe împroșcatul cu noroi pe cei de la butoane. Așa am ajuns aici, iar declinul a început acum mai bine de 15 ani și anii ăștia s-au scurs din viața noastră. Dar hai să nu ne plângem că suntem în groapă și să căutăm o scară, ca să ieșim din ea.
Ce fel de bistrițeni proaspeți ne dorim?
Tineri, bătrâni, meseriași, educați sau doar forță de muncă ieftină?
Ne dorim antreprenori sau ne trebuie doar persoane cărora le place să fie angajați?
Întrebările astea pot continua la nesfârșit, însă important este faptul că fiecărei persoane din categoriile pe care le dorim trebuie să-i oferim ceva clar și de durată ,ca să o convingem să se mute în Bistrița.
De exemplu, eu i-aș da fiecărui tânăr până în 25 de ani, scutire de la orice taxe locale atât pentru el, cât și pentru afacerea lui timp de 3 ani. Iar dacă va avea și angajați, i-aș da 5 ani de scutire. Toate astea cu condiția să locuiască în Bistrița și angajații să fie din Bistrița. Este doar un exemplu și sunt sigur că pot fimult mai multe.
Cam în același timp am putea și să ne vindem sărăcia, adică să profităm de faptul că la Bistrița cam totul e mai ieftin decât în aglomeratul Cluj și cu siguranță sunt oameni care și-ar dori mai mult spațiu.
Imaginați-vă cum ar arăta între blocurile înghesuite din Cluj un panou publicitar pe care să fie o fotografie cu un cățel într-o curte și o frază de genul: „Cu banii din Cluj, câinele tău se poate bucura de o curte la Bistrița”. Aș îndrăzni să fac pariu că vom avea rezultate.
Dar ca treaba asta să funcționeze din plin, trebuie să dăm oamenilor ceva în schimb. Aici e secretul!
Cât o să dureze tot procesul ăsta? Ani de zile și cu cât începem mai repede, cu atât mai bine. Dacă îl începeam când a ars biserica din centru, azi eram departe. A fost ca un blestem. De acolo s-a năruit totul!
Bun, și acum întrebarea este: Ce le dăm?
P.S. Gândindu-mă la miile de oameni care au plecat din oraș, așa cum am plecat și eu, mi-am adus aminte de vorbele unei prietene proaspăt divorțate care s-a mutat în altă țară: „Știi cum e, dacă e să plâng, mai bine plâng într-un BMW decât într-un Trabant.” I-am dat dreptate.
